Apariția pumnului, dispariția zâmbetului și alte lucruri efemere sau zilele de mijloc ale Imperiului Român al Cugetului

Ce se întâmplă când închidem mâna, strângând degetele răsfirate? Ce se întâmplă cu zâmbetul când realitatea ne izbește de copacii insinuați ai drumurilor ce se strâng în spirală, doar ca sa scape la un punct presiunii circulare într-a lor jumatate de dimensiune, cea ce ne poartă gândurile dinspre nicăerea trecutului înspre cel al viitorului anticipat cu emoție?

De unde apar si unde dispar acestea? Pentru cei interesați cu adevarat, nu vom încerca să răspundem în răndurile de mai jos, pentru ceilalți – continuăm mai jos sub trei stele.

Ce e real? Deși avem ceva idei, ele sunt vagi și nu foarte concludente. Așa că vom spune – mai nimic. Sau totul. Credem că depinde de noi, de fiecare să alegem ce e real. Și aici încep complicațiile, fiecare fiind absorbit într-o grămada de lumi regulate de ce alții cred a fi real. Sau vor.

Lăsând rațiunea la o parte, imaginați-vă pentru un moment o lume în care numele zilelor diferă. Acasă, din vremurile bunicilor din partea mamei ziua de Marți a fost specială, iar Vineri nu se ține. Din partea tatălui prima Vineri din luna de 59 de zile e sarbatoare mare iar zilele de 4 si 14, 24, 34,40, 41, 43-49 si 59 nu sunt numite, atunci cănd nu se sar complet.

La școală, în clasele primare, sunt 6 zile în săptămână, Prima, Adoua, Atreia, Apatra, PrimaLiberă, AdouaLiberă. În clasa a 5-a se trece la săptămâna de 8 zile, iar odată ce ajungi să lucri, fiecare companie iși are propriul calendar. Platformele politice trâmbițează calendare optimizate ce vă vor face fericiți..

Ajungând aici, mai mult ca sigur – un gând, inițial răzleț, stăruie – sigur pe el că nu poate fi ignorat: așa ceva nu-i posibil, e prostesc, copilăresc aproape.

Același gând îl avem și noi observând discursul prezumtiv instruit al societății românești. O grămadă de observații, făcute sub acuta îndrumare a unui sistem de preferințe autoritar, care de cele mai multe ori se schimbă între grupuri ce speră să-și vadă realitatea preferată câștigând concursul de vedete. Și, ca atare, vor vota formând numărul în neștire, nelăsâdu-se impresionați de câștigul momentan al unei realități adverse. E totul sau nimic!

Pentru ce atât efort irosit, dezbătând natura primă a unor inepții de care nimănui la rece nu-i pasă?

***

Cum am ajuns aici? Există vre-o șansă de a vedea dincolo de micimea ideilor în paradă pe elefanți de plastic, acest spectacol de două decade de circ?

Impotriva asteptarilor vom incepe cu prezentul. Fără motiv. Și dând cu banul minții o vom lua pe arătură.

Partea primă – Frica de adevăr. Titlu de formă.

Timp de căteva generații bune Romănia a trecut, în a doua parte a secolului XX prin experimentul comunist. Sfărșitul războiului al doilea a găsit tara într-un punct critic și întâmplarea istoriei a făcut ca experiența adăugată involuntar în spatele oamenilor să fie cea al unui un test, unul in care alegerea a fost intre mai multe rele, inepte, mascate ocazional ca optiuni.

Și odată așteptările distruse lucrurile par de atunci mai mult sau mai puțin normale. Ar fi putut fi altfel? Ar fi putut acțiunile românilor schimba situația? Tindem să credem că optiunile au fost determinate de istoria scurtă, de doar decenii ce a oferit puține pilde în materie de spirit civic, de rezistență. Au fost oameni, nu puțini, unii forțați de precendentele activități lor pre-comuniste, alții simplu de determinarea de-a nu trăi în/sub noua orânduire care au decis lupte. Aruncând o privire în istorie, una din puținele soluții a fost drumul munților, o rezistență mai degrabă temporală, în speranța, iluzie în realitate, că alții vor veni să lupte pentru România. Cum știm bine, nu a venit nimeni. Iar restul românilor au făcut ce au putut – fiecare s-a adaptat realităților noului sistem.

Jumătate de secol mai târziu, 1989 a văzut o serie de evenimente care au adăugat nenorocirii ce părea deja prea mult – pe de o parte românul de rând a început urcușul dovedit azi de Sisif spre speranța unei vieți normale, a unei lumi în care va fi mai bine. Pe de altă parte întreaga clasă politică, culturală, administrativă, disidenții de carton – liderii României post decembriste au provenit, cu mici excepții din cadrul unui sistem pe care o parte a Romăniei a considerat-o necesar a fi condamnată. Chiar dacă sunteți dintre cei care cred că perioada comunistă a fost un rău nedrept pentru România vă invităm să analizați pentru un moment opțiunile unui om născut în orice sistem – cu regulile legale, sociale care i se impun. Opțiunea de a se încadra sistemului înconjurător e de departe preferabilă majorității, opuse unei minorități (outcasts) care speră într-un alt sistem. Cu atât mai mult cu căt perspectiva unei schimbări pare minimă iar neînregimentarea e pedepsită aspru. Ororile sistemului comunist, un sistem ce a promovat idei și persoane psihopate, ambalate în idealuri egalitare, ne zdruncină credința în umanitate, alterând speranța că suntem, că putem fi deasupra fricii primare.

Aici vom face o notă de trimitere la cartea „Lumea până mai ieri” a lui Jared Diamond care observă natura conflictelor și modul în care ele se soluționează în societățile tradiționale din diferite părți ale lumii. Cheia unei soluțiionari reușite este de obicei medierea escalată orizontal prin sistemele de aliantă a părților ce se află în conflict. Soluțiile sunt de multe ori echitabile în măsura în care sistemele de alianță se află într-un anumit balans și duc fie la acceptarea soluției sau razboi.

Revenind la evenimentele din 1989, Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara a fost, credem, perceput ca o declarație de război civil, un exercițiu de sinucidere civică, care cântarit prin prisma prezentului n-a avut nici o șansă de câștig, din păcate. Nu contestam aici în nici un fel valorile idealistice a acestui document ci doar metodologia lipsită de pragmatism, punând sentimentele în fața rațiunii. Adaugând la greșeli, dacă pornești un război trebuie să înțelegi exact natura lui și factorii ce-i influentează aspectele, strategice, tactice, tot ce e necesar pentru a-l căștiga. Istoria e plină de intenții bune ce s-au terminat cu rezultate dezastruoase.

Dar înapoi la prezent – România se află în ceea ce în limba engleză se cheamă o situație de win-win atât pentru cei ce se află în cercurile puterii, indiferent de culoarea lor politică cât și pentru cei ce au acceptat tacit sistemul propus și-i înteleg mecanismele, adică mai toată presa și lumea intelectuală romănă. Din păcate același sistem joacă credulitatea omului de rând folosind un marketing neaoș, introducând percepții complet nenecesare. Adevărul crud este că oricine ar veni la putere în România lucrurile nu ar fi mult diferite pentru omul de rând. Sistemul e corupt și oricât am fi de tentați să reformulăm Punctul 8 în a interzice oricărui personaj popular din ultimii 20 de ani a mai deschide gura în presă 20 de ani de acum incolo, acest demers nu e practic.

Există vre-o speranță? Întotdeauna. Dar va lua timp. Se cheamă educație. Liderii societății de mâine cresc azi. Vă dăm un moment să rumegați ideea. Da, credem că va fi mai rău înainte de a fi mai bine. Dacă.

Update: Recomand o analiză excelentă a Laviniei Stan „Civil Society and Post-communist Transitional Justice in Romania”.

Anunțuri

6 gânduri despre „Apariția pumnului, dispariția zâmbetului și alte lucruri efemere sau zilele de mijloc ale Imperiului Român al Cugetului

  1. Te bați cu morile de vânt. There is no reset. Situația sau se va îmbunătăți cu încetul sau nu, dimpotrivă. Va dura generații, dar nu neapărat educația va fi trigerul ci mai degrabă realizarea hoților că se poate fura mai frumos, sau (sper să nu) descoperirea fundului sacului și a limitelor suferintei. Sper să greșesc, dar mă îndoiesc

    • Ori te pregatesti ori nu. Daca nu esti pregatit nu te-apuci de declaratii de razboi. Si dupa ce s-a terminat – nimeni nu pare sa fi invatat nimic. Continua lupta cu morile de vant (domeniul meu, nu de alta) 😉

  2. „Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara a fost o declarație de război civil, un exercitiu de sinucidere, care cântarit prin prisma prezentului n-a avut nici o șansă de câștig, din păcate”

    Acoperirea tuturor flancurilor? Ar fi interesant de aflat cum s-a ajuns la forma radicala..

    • In cel mai bun caz au copiat modelele German si Ceh (unde in jur de 10.000 de oameni din fostul aparat de stat au fost afectati). Polonia si Ungaria au avut cateva sute afectate de lustratie.

      [See Lavinia Stan’s „Civil Society and Post-communist Transitional Justice in Romania”]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s