Prietena mea

Marți, o zi ce pare să vină cu regularitate. Întâlnirea APS, Anonimi cu Personalități Multiple.

Cea mai bună prietenă a mea, din clasa întâi, stătea la geam, în banca din fața mea. Când încurcam voit cuvintele imnului, cu vocea mea pițigăiată, o vedeam zâmbind, încercând cu greu să nu izbucnească în râs, iar jumătatea de sendvici cu unt și cârnați ce i-o ascundeam, devreme, în bancă, ochi-mi înfruntând somnul leneș, cel al unei firi nocturne și nu mai puțin întunericul dimineții timpurii, ea o mânca cu poftă, pupându-și degetul mare la sfârșit, sonor, dând de înțeles cu aprobare, cum că da, ambițiile de bucătăreasă ale mamei mele nu erau fără urmă de adevăr.

Apoi, în clasa a doua, o gramadă de schimbari, printre care și un nou loc și o nouă colegă de bancă – cu ochi mici și rapid mișcători, de T-Rex, mărturisire ce am curajul să o fac doar sub anonimat, a adus sfârșitul lumii mele pline ochi de vise și dorințe. Prietena mea a devenit cea mai bună prietenă a noii mele colege de bancă, cea care, când nu-și asuma reușitele-mi știa să-mi ia în derâdere încercările, așa, doar din priviri.

Și apoi, într-o zi de vineri, un sfârșit de săptămână la sfârșit de Februarie și iarnă totodată, cărând în el semnele unui alt sfârșit, departe încă de orișice posibilă speranță a unui nou început, prietena mea, s-a intors din banca ei, și adresându-mi cuvinte, folosind sunete ce bine știam că-i aparțin, pe care obișnuiam să le aud, deși nespuse mie vreodată și uitându-se direct în ochii mei speriați înainte de vreme, mi-a șoptit, cuvintele urmând în sincron, mișcările buzelor ei, uscate, de un roșu sters: Gigel, tu ai creioane colorate?

Ce-a urmat, starea duplicitară, buimacă, deși eu continuând atent, alternând între frica reală și cea simulată în pauzele dintre, în tot acest timp nescăpând din priviri colega-mi de bancă, fără să vreau am lăsat sunetele afară, în program de voie. „Portocaliu e tocit și albastru e rupt” am îngăimat, împingând cutia transparentă, cu creioane variind în lungime, dar cutia, sesizată rapid, refuzând să avanseze, respinsă de un câmp de forță, și el imaginar, după cum am înțeles mai tarziu.

Ce-ai zis? i-am vazut sprâncenele arcuindu-se, ochii măriți, sesizând prada, înlemnită de frică, o frică primară, fără destinație. Suntem în prima bancă, cu cine vorbești Gigele?

Am zâmbit, tâmp, cum câteodată zâmbesc baieții, în lipsă de alte idei.

Gigel vorbește singur!

Vocea ei, jucăușă, ca o suliță, tresăltând prin aer, rotindu-se ușor, într-un dans infernal de la care nu-mi puteam lua ochii, deși fără țintă, a omorat toate sunetele din clasă, asta pentru cateva clipe, pentru că nestingerite au urmat curând o gramadă de râsete.

Mult dupa ce râsetele s-au stins, întorcându-mi ochii în direcția ei, am încercat: Vrei sa fii prietena mea?

Răspunsul a venit înaintea cuvintelor, ea încruntându-se, încet, ca o durere de măsele.

Tu ești prost Gigele?

În acel moment am știut, am vazut clar ceea ce acum fără dubii a devenit adevărul ce mă îndrumă în viață. Fetele, în realitate, sunt ireale. Mai puțin cele ce sunt.

Ani mai târziu, acum în clasa a 5-a, privesc viitorul în față cu încredere, chiar înțelepciune aș zice. Cât despre prietene, nu am, dar e un adevar evident tuturor cum că nu e fată să nu-și dorească reversul, fie și doar pentru o clipă, doar în cazul ei.

Anunțuri

4 gânduri despre „Prietena mea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s