Adrian omul surpriză

Adrian
Adrian, are cam un metru optzeci și ani, vre-o patruzeci, verosimil peste și are o față lungă, osoasă, de contabil, luându-mi aici riscul să trebuiască să explic. Fața de contabil, redusă planar – la un unghi de 125-140 de grade de cea de măcelar de exemplu, cu excepția măcelarilor contabili (inversul neatrăgându-mi nicicum atenția) ale căror fețe tind să evadeze în extradimensiuni pentru a menține balansul precar al lumii mele isterizate de haos, această față nu are nimic de-a face cu masa amalgamată de contabili, indiscutabil diversificați la fel de mult în natura trăsăturilor ca aproape oricare alt grup profesional. Fața de contabil este o construcție literară cu ambiții psihologice, sau invers pentru cei mai puțin rafinați, construcție folosind o anumită transferanță imaginară ce-mi îngăduie speranța de a vă crea în minte o anumită idee, idee ce foarte sper să-mi foloseasca în rândurile ce vin din deal cu repeziciune, vizibil motivate de incapacitatea mea de-a face progress.

Adrian e un om bun, îi poți vedea privirea blândă, de vacă aproape – în sensul cel mai bun pe care această imagine o poate creea, dar în același timp un anumit ritm îi îndeamnă membrele la o anumită fremătare, foșneală vizuala, uneori ușor audibilă, hrănită – mă îndeamnă cu cotul suspiciunea-mi – de bomboanele ce le suge sonor cu un patos la limita nepăsării.

Din multele lucruri ce mi le-a scos viața în drum, deși ca sa fiu drept multe au fost mai mult pe marginea drumului, vizual periferic, obsesia ce mă abate cel mai tare din călătoria-mi decis profetică spre nicăerea este cea de-a nu fi surprins. Deși am petrecut vacanțe nenumărate, concedii mai târziu și tâind timpul – minute la șfârșit de săptămână mai nou antrenându-mă în a nu mă lăsa cu adevarat surprins dar simulând surpriza credibil, o artă întretăiata de tehnici surprinzătoare ce sper, muritor fiind, să o pot lăsa generațiilor ce vin, cu toate aceste pregătiri – azi Adrian mi-a atacat lumea, a lovit-o din plin de-un copac arbitrar, și care deși mort până la ultimul cerc dinainte de scoarță s-a decis să înainteze o declarație, cum că lumea e crudă si trebuie fiartă daca vrei să o poți digera. Și nu doar copiii si bătrânii.

Adrian s-a aplecat și a scos din sacoșa sportivă un boom box, și-a dat scaunul într-o parte cu cealaltă mână, cumva ajutat de Mihai, vecinul din stânga și s-a postat la vre-o 4-5 metri de noi.

Pentru un minut-două a urmat un dans de capete, neplănuit, fiecare încercând să-și găsească teritoriul ideal, unul potențial fără nevoi ulterioare de proțăpire nenecesară. Stângaci, Adrian s-a aplecat și amintindu-și de durerea de spate sau poate chiar surprins cu adevarat și-a pus mâna stângă în șold într-o mișcare probabil menită să satisfacă clauzele imaginate în lunga lui relație(dincolo de banuieli mărunte) cu șoldul, lucru luat aminte cu repaos de el și nu mai puțin de publicul spectator.

Momentul de suspans, lung de-o palmă intre butonul mare și verde și degetul șovăitor, susținut de o simfonie de mormăituri variate tonal a fost spart ca o pungă transparentă de cărat țelină și morcovi mici, cu un zgomot tare, distribuit nenatural de-a lungul frecvențelor dezinteresate. Dezamorsați si neplăcut plictisiți de muzica de orchestră ce s-a pornit, coloanele vertebrale până acum erecte s-au intors într-un ritm de canon desincronizat la arcuirea liniștitoare oferită de scaunele deși decis neergonomice, ospitaliere îndeasjuns pentru moment.

Urmărind și găsind repede precedentele așteptări generale în ce-i privește persoana, Adrian cel cu fața de contabil s-a apucat să bată din palme într-un ritm imaginar, neafiliat geografic și să-și balanseze mijlocul într-o formă aidoma unei reclame făcute de un anonim de categoria NumaNuma la Air Hula Hoop.

M-am ridicat încet, alunecând dibaci direct în spatele scaunului și neoprit, de acolo înspre ușă, când aruncând o privire scurtă în spate l-am văzut pe Mihai, vecinul lui Adrian ridicat in picioare, continuând să stea ca mai devreme, în partea stângă, însă acum puțin mai în spate, parcându-și cu grijă ochelarii în buzunarul de la piept al sacoului. Singurul lucru ce-l observasem până acum la Mihai – cel mijlociu de stat fuseseră galoșii lui, un obiect mai rar intâlnit azi și atitudinea sa profesorială, la pachet.

M-am oprit, decis să dau o șansă cuplului nou format, dacă asta era intenția.

Stând acolo, pe un picior de întoarcere, mi-am dat seama că muzica din boom box era foarte cunoscută, fiind la modă pentru câteva bune zeci de ani. Un cor solemn își declara una din două – sau limitatele cunoștiințe cromatice sau un anume excluzionism intransigent, redus(e) la trei culori primare – roșu, galben și albastru, toate – culori foarte populare înaintea apariției stringențelor degetate în realmul substractiv. Dar împotriva așteptărilor, s-a dovedit că versurile decorând muzica lui Ciprian, fiiul preotului Iraclie, erau și ele tot ale aceluiași mare om și nu cele uzate la ștergerea cu rezultate variate, dar bune per ansamblu a creierelor patriei mai bine de un secol mai târziu.

Momentul în care prima strofă se concludea, Adrian, cu o voce transfuză, a opt, poate chiar nouă tunete ce-ți fac inima să tresară trei sau mai multe clipe la rând și într-o transă Ian Curtis de prima mână ne-a ordonat, urmând exemplar modelul, fără vre-o tentă muzicală, deschizându-și brațele larg și cu statura prezența tuturor eroilor mitici laolaltă:

Deșteaptă-te române..

Pentru un moment, încetinit la ritmul de sprint al unei râme, al prafului în cădere examinat sub razele de soare ce au reușit fericite să penetreze cupola bisericii-sală-de-gimnastică, am văzut la unison o gramadă de funduri și capetele aferente ridicându-se, înălțându-se în aer cu o curiozitate în proces de înfăptuire ..

.. din somnul cel de moarte..

Brațele, coloana spinarii, erecte, degetele încercând să preia, și dacă nu, atunci să prindă cuvintele, înainte de a se dilua total, o gramadă de oameni transformați într-un orgamism colectiv, transfigurat la rându-i, așteptând încă să fie elucidat.

„Au greșit textu .. sau ?!” zice o doamnă proaspăt coafată, frizeriță de meserie (o poveste plină de întorsături, dar .. altădată).

Mihai, pănă acum liniștit s-a pus pe numărat:

  • Mihai: Unu, doi, trei,
  • Adrian: Heiii!
  • Mihai: patru,
  • Adrian: Latru aici despre ..
  • Mihai: cinci,
  • Adrian: minci-
  • Mihai: șase,
  • Adrian: -noasele
  • Mihai: șapte:
  • Adrian: șoapte ce unii le-au
  • Mihai: opt
  • Adrian: copt despre o poveste
  • Amândoi: no-uă
  • Adrian: ce se pe-
  • Mihai: zece
  • Adrian: -trece.

Adrian a făcut o pauză scurtă, dând din cap, clar nemulțumit dar primind înapoi, vazându-și nemulțumirea oglindită, evident inversată, continuă – sesizând corect momentul:

Acum. Aici. La nord de Dunăre,

într-o țară, de care s-a ales praf și pulbere,

ce acum se vând la mall, cu etichete mari, colorate,

cu mici zebre ce stau pe spate.

O țară fără direcție în care toate sunt tolerate,

mai puțin adevărul. Cel adevărat, despre ce s-a întâmplat.

Cu mine, cu tine, ea, el, ei, cu noi toți,

despre cum am ajuns să trăim, străini,

să ne hotărâm să fugim din, să murim în –

tr-o țară de hoți.

Ce fură adevărul, mai mult decât orice altceva.

Viața noastră, așa cum e, cu tot ce are,

tot ce avea în ea.

***

Opțiunile, cu-n zâmbet căpșunesc ei strigă, lătrând în spirit pur miaunesc

sunt două: aici, sus cu noi sau acolo jos – zic ei și nu se feresc,

să-și arate disprețul – cu ressstul. Și râd, strident, bineștiind că testul e aranjat,

și ca să te încurce, doar încă ceva mai mult se întind să-ajungă sub pat

la artileeeee-ria …. grea!

Ți-s frate, soră, părinți, rudă de vre-un fel? Ei incearcă. Ce-ai tu cu restul grămezii?

Și dinții li se-arată mari, de un alb plasticat, cu roș pătați,

Ca-ai lupului ce-a dat iama in iezii nevinovați.

Semantici, perspective, că vrei sau nu – asta-i lumea.

Te uiți la ei și stii că jocul nu are sens. E jocul lor.

Vechi de generații sute și mii ce se nasc și mor.

Mai vechi decât Sumer și primul agricultor.

Deși ..

Auzi …, auzi? Pleacă-ți urechea și-ascultă,

Ascultă la vocea din vremuri cu oameni cu sens..

Mihai:

Scopul tradiției orale nu-i istoria s-o facă.

Ci despre greșeli străbunii voiau sa zică

mai departe, la copii, nepoți, nepoate,

tot ce se poate,

ce merge, ce stă, ce e, și ce nu-i, cei ce cad,

și speră la momentul ferice, când iarăși

în picioare vor sta, drepți, curajoși.

Adrian:

Ia aminte ..

Mihai, c-o voce complet iesită din pas cu imaginea sa și gesticulând într-un mod complex, șmecher, de rapper cu tendințe de zef localizat, în continuare nenatural, deși tot mai atractiv, înspre comic:

Mintea ce gândește, braaaa-țu-l întărește,

Sabia ce vine se va-nnnntoarce-n sine.

Înapoi la Adrian:

Spune, unde-s străbunii acum la nevoie?

Ascunși, în cel mai bun caz în cărți de istorie?

Prăfuite, uitate voit, înlocuite de basme deșarte,

Create continuu la fabrica de șoapte.

Acolo unde, voinici în noapte,

Lucrează muncitorii de circ, cu spor bun. 

Pe ei înșiși trădându-se pe arginți – șapte. 

Că-aici totu-i mai ieftin când e vorba de carne de tun.

Dar acest mesaj nu-i pentru ei, cei ce cred în minuni

ce nu-s. Uitându-se pe-alături – când pe sus,

și în timp uitând, curând zâmbind, ei pe voi vă adapă.

Dar nu cu apă.

De ani ce se pierd în vreme,

ei o fac cu povești și alte scheme

spuse de tătuci

adoptați, ce te-au obișnuit să sugi

la țâța lor neclar androgină,

acoperind inima haină.

Mihai, preluând pe partea stângă.

Ce zboară prin capete, printre degete scapă.

Și înapoi la Adrian.

Cine încearcă glorios în capul lor mic să prevadă

în ce constă greșeala de bază, eternă, confuză, difuză

de prea multe voci ce se ceartă să prindă loc

la masa cu colțuri, prezentată rotundă, 

acela-i pierdut, pe un drum circular, 

căutând năuc in istoria crescândă,

ce se schimbă cu vremea, în dimensiuni rotundă și ea.

Și atunci? Ce-i adevărul, adevărul tău, ce contează ?

Pauză. S-a lăsat liniștea și Mihai urmează cu o voce chinuită la început dar ce prinde repede putere și contur:

Răkal .. de căpost,

Zgara..ă, zgară .. pătăi sus, zboară prioară,

Trosc! Strâm stare pă tolgart,

Scamă tastă, tăstăi, intro bart,

Stârm, arăstoarmă pătrovărt

cara vei, cara vei ..

Adrian, gânditor, cu brațele incrucișate, sfredelind văzduhul interior:

De crezi că aceste cuvinte nu-și au sensul ascultă un sfat.

Dechide ziarul, aprinde TV’ul, pornește radioul să mai consumi un vat.

Și ascultă atent.

Privește tot circul, cel omnipotent

ce cu spor l-au creat.

Doar pentru tine, pentru că le ești drag și vor să te țină aproape,

ca sfinxul cu ghearele’ncleștate

ce se ține de prada-și într-o existențială ebrietate..

Nu-i nevoie de cuvinte acute să te șochez..

Pșș, pșș .. zice cântecul – scăpare nu ai .. măi bădie.

În frumoasa, noua și de azi ieftinită din nou a ta – patrie.

***

Mai ca cei ce îmbină plăcutul cu utilul,

Voi ați combinat stilul,

Cel vechi, validat si cel nou îmbibat

cu promisiuni,

viziuni de mărire,

deasupra lumii ce stă pe linia de plutire.

Co-mun, Capi-tal, So-cial – ism,

Toate prefixe ale aceluiași schism.

Dintr-o strategie veche de milenii,

Ce nu și-a găsit încă din atâtea alte tâmpenii

pereche.

Cum cei ce pot prin uzul rațiunii să calce în picioare pe restul,

Cu urechile lor mici, prea mici să audă protestul,

Ce-l strigăm din vârful plămânilor, românilor toți,

oriunde ar fi, acest strigăt de i-ar găsi:

Îndeajuns!

Pauză.

Ce-i de facut?

Ridică-ți urechile sus, nu prea sus, și ascultă cu cei la fel ca tine,

simte vântul ce bate, dinspre generația din spate.

El aduce schimbarea.

E-aproape.

Ma uit la el, om în toată firea, transfigurat de cuvintele murate de timp, un timp cu siguranță lung, ani mulți, după mirosul puternic idealistic ce stăruie în aer.

Nu e ironic să auzim poetul, vărsâdu-și sufletul pe scenă?

Uite, bucăți de adevăr, vise vechi, nepăsări, dorințe uitate, schimbate de realitate, deziderate amânate,

Singur, în fața sălii virtuale, goală, cu o ușă rotitoare,

Plătind la numărătoare,

A celor ce pleacă și vin, unii doar să se-nvârtă ..

Acum, tu – pleacă. Lasă-te cărat, lasă timpul să treacă.

Cine-s eu, nu contează, doar un nimeni pe-acest drum degetat,

De prea mult zgomot fac mă vor scoate,

Ungur, fascist, comunist, violator de babe, băutor de lapte

nefiert, sau doar neimportant, la telejurnalul de ora șapte.

Dar tu, ține minte mesajul –

Lumea – ești tu. Tu contezi.

Calcă-ambreajul.

Merg către casă, repede și singura activitate ce-o pot distinge din hărmălaia vagă ce-mi inhabitează mintea pe moment este obsesia-mi recunoscută, chiar dragă, cu atașarea ce-o simt față de aburul ce-l expir în noaptea rece. O pierdere invizibilă altfel.

Mă gândesc să le pomenesc lui Adrian și Mihai de APS.

PS: Am primit un mesaj (neaprobat!) de la un domn Toțescu. precizând ca Adrian nu e Adrian ci Ionel Tudor și mai ceva și se ocupă de vânzări. Da, știam. Domnu Toțescu e probabil unul din cei ce strigă televizorului, ștergând cu degetul un parbriz imaginar. Nu-nu. Ăsta nu-i Mihai Viteazu, e Amza Pelea ..

Adrian

PPS: Cu bucurie am primit unda verde, semnalizându-ne astfel acordul cuplat a domnilor de mai sus, suportând postarea pe linie a înregistrarii audio (din păcate avem doar primele 100 de secunde, dar în plus sechestrând o promisiune în favoarea recapturării întregii .. reprezentații într-un viitor, sperăm, în limitele răbdării (reale, nu cea infinitesimală din lumea de pe linie)). Fără prea multă vorbărie (din lipsă de inspirație momentană):

Anunțuri

5 gânduri despre „Adrian omul surpriză

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s