Liam – în vremuri de restriște ..

E joi, plouă și întrunirea (prematură azi) pare mai sumbră decât de obicei.

Liam e un om plăpând, molcom, și într-un fel pare să se încadreze profilului APS(Anonimilor Prea Serioși). Fâstâcit, cu trac evident dă să se ridice dar amintidu-și că nu are de ce stă jos pe colțul scaunului.

„Ismail”, începe dregându-și vocea, „Ismail era un om pios cu mare frică de Alah și de săptămâni, luni, poate chiar ani nu ai fi găsit un credincios mai abitir pornit să mulțumească voile stăpânului din ceruri, urmănd tradiția în cele mai mici detalii, cu o sfințenie și umilința exemplară.

Intr-o zi Ismail fără să-și ridice ochii către cer a mormăit în barbă o rugaminte, scurtă: „Alah, Unul, ce asculți rugămințile umilei tale slugi, dă-mi un semn de bunăvoință. Nu-mi doresc să câștig la loterie, dar blagoslovește-mă din prea mare mila ta cu un dar ce crezi de cuviință”

Din cer s-a auzit o voce adânca, a mii de tunete, dar care doar el, Ismail a putut-o auzi: „Ridică-te Ismail, pentru că mâine când te vei trezi, vei găsi răspunsul meu.”

A doua zi Ismail a fost trezit de o voce, ce a auzit-o ca prin somn: Ishmael, Ishmael l-a chemat vocea.. Da Doamne, a răspuns el.

Și Alah a vorbit. „Ascultă, a zis El, am crezut că în eternitate le-am văzut pe toate. Deși încrederea-mi în mine nu poate fi clintită căci altfel lumea ar lua sfârșit, s-a întâmplat să încerc azi un sentiment nou. Vorbind mai devreme cu Iahve la o întrunire „”(nu, nu APM)””, m-a rugat să te întreb ce-ți face iahtul primit în dar acum 5 ani.”

Liniștea s-a așternut peste momentele lungi, dar ce continuau sa crească și Ismail, Ishmael a lăsat lacrimi amare să curgă peste obraji-i uscați.

„Am greșit Doamne. Au venit aici la noi, unii, afiliați cu Fundația pentru rațiune și știință și mi-au vorbit așa de frumos despre conferințe și simpozioane și materiale și cum doar eu îi pot ajuta în promovarea lor pe tărâmurile noastre. A trebuit să vând iahtul.””

Și cu riscul de a exagera, dar obligat de realitate, pe Liam îl știu și de la APM (Anonimi cu Personalități Multiple) unde ale sale trei personalități sunt fiecare în parte atașate unei religii majore, incluzând aici pe cea a lui Richard Dawkins.

Liniștea ce s-a lăsat brusc, Liam terminând povestea pe un ton de virgula agățată de tavan, m-a cuprins ca un frig. Am scuturat scurt, ridicând umerii si m-am strecurat afară.

Curând va veni și rândul meu.

Intervenție (de la Ian citire)

Am deschis ușa si dintr-o privire am știut. Erau cu toții acolo, familie, prieteni, printre care unii pe care nu-i văzusem de ceva vreme.
Nu au strigat în cor pentru ca ziua mea a fost de mai bine de o lună, ci au stăruit să priveasca cu toții înspre mine, unii cu o anumită empatie, poate milă, alții intens, dojenitor, fiecare incercând să dea un sens, să găsească o explicație momentului.

Nu este prima oară când particip, dar de data asta intervenția este menită mie. Am decis să sparg gheața și cu pași mici, unul urmându-l pe celălalt – lider momentan, am înaintat în mijlocul grupului. Cuvinte multe au urmat, sfaturi, amintiri, lacrimi, dar la șfârșitul zilei am știut că ceea ce ma asteptă depinde doar de mine, de tăria ce sper, ce trebuie să o găsesc în mine ca să pot trece peste, să pot merge mai departe..

Ca orice adict, mi-am luptat bătăliile prin ani al căror numar se pierde, nevrut, nedorit. Dar acum, de data asta simt că trebuie să merg tot drumul până la capat. Două zile mai târziu deschid ușa unei școli si doar momente mai târziu mă aflu în sala de sport. E semi-întuneric și în mijloc sunt o grămadă de scaune aranjate în cerc. Iau loc și privesc in jur .. oameni de toate vârstele, bărbați, femei și aproape toți atent îmbrăcați cu o anumită distincție în trăsături, în priviri, așteaptă..

Cine vrea sa vorbeasca? Moderatorul e un tânăr molcolm și din glas poți auzi – fără multă experiență, dar dornic de a fi parte din group, să ajute.

O mână lungă, osoasa se ridica încet în aer pentru un moment ce pare să nu se termine.

Mă numesc Ilie și sunt scriitor. Sunt curat de 117 zile.

Aplauze și câteva fluierături de la o doamnă mai plinuță cu ochelari simpatici două locuri lângă mine.

Ilie adaugă – demn, mândru: Curat și eu insumi!

E o zi de marți și sunt la prima mea întrunire a Asociației APM (Anonimi cu Personalități Multiple) pregătit să-mi înfrunt proprii-mi demoni. Cei ai creativității ce-mi fură somnul. Nu sunt deasupra nimanui.

Joi urmează cea de-a cincea întrunire la celălalt grup la care m-am decis voluntar să merg – cel al Anonimilor Prea Serioși. Acolo încercăm să spunem glume. Glume ce se termină în lacrimi mai tot timpul. E greu, dureros chiar.

Dar viața merge înainte.

Intervention [Ian A.]

Trimestrul din urmă

Domnu’ profesor Carlig aștepta cu un amestec de nepăsare și lehamite venirea verii, acesta fiind ultimul său trimestru înainte de pensie. Începuse să scrie pe tablă de ceva vreme și observația cum că idee nu avea despre ce scria îi veni natural, cu ușurință în minte, ea fiind întru totul aerisită, lipsită de griji și idei pe moment.

Privi pe fereastră, oprindu-se din scris, și își verifică ceasul. 8:07. Auzi hărmălaia din spate și încercă să o filtreze, fără reușită. „Ce – alt ..” Cine l-a pus pe el să se facă profesor? „.. cu-vânt …” N-ar fi putut să devină doctor ca și Gabi sau inginer ca Zoli? „.. pu-tem fo-lo-si ..” Sau .. ” .. în loc de ..”  … poate ceva cu calculatoare ca și Fane. Ce curaj pe Fane să o ia de la capat la mijlocul vieții.. Dar i-a mers!
” … si-no-nim ?”

Din tot zgomotul din spate, auzi câteva glasuri strigând scurt, râsete și sunetele pătrunseră perforatoriu prin. Ambulatorii, dar în același timp fără mari speranțe de durată, și domnu profesor auzi clar cuvăntul. Boule.

Fără să știe de ce sau cum, domnu profesor se simți ținta acestui atac, și pe bună dreptate – fu verificat, cuvântul împlântându-se fix în mijloc, unde mai devreme nu era nimic.

Se întoarse încet și traversănd interiorul perimetrului clasei, interior acum surprins și ca atare lăsându-se mometan revelat – fără rugăminți, își simți sângele, întârziat, năuc, cu șireturile nelegate, venind la apel, și-n extatica momentului – neoprindu-se pânâ-n vârful scăfârliei.

LaFelDeAltfel

Care-au fost idioții, tâmpițeii care s-au găsit deștepți? În picioare! Cuvintele nu-i erau în fire și capul, sprăncele luară aminte, fiecare arcuindu-se, contorsionându-se, încercând cumva să scape din planul fizic al profesorului, cumva sesizând oportunitatea unei vizionări mai efective din afarele său.

Cumva neașteptat, clasa a tăcut. Complet. Elevii tăiați subit din rețeaua ce tinde a le da energia, curajul, de a fi o supra-versiune, variind între comic și monstruos, a modelului social comun – ultra matrapâzlicar, la care fiecare probabil tinde în momente cheie din viață, fiecare deci scos din sistem, pentru căteva momente, apărură în mintea profesorului aidoma actorilor împietriți în timp într-un bar din Hamburg la reclama de bere rece cu care se găsise să empatizeze la campionatul mondial din 2006.

Înapoi la clasă, Ticu, de departe cel mai bun elev al său, și nu mai puțin pușlama de primă mărime, doar ca să aibe o șansă, că doar cu școala nu ajungi nici unde azi, Ticu deci, se ridică serios în picioare, în mijlocul tăcerii.

Ce e Ticule?

Și Ticu vorbi, calm, relaxat. „N-am fost eu dom’ profesor. Da’ nu vreau să vă las să stați singur, așteptănd aiurea încă un partener, că s-ar putea să stăm o vreme.”

Domnu’ profesor Carlig înțelese atunci că vara mult-așteptată se oprise undeva pe drum.