Adrian omul surpriză

Adrian
Adrian, are cam un metru optzeci și ani, vre-o patruzeci, verosimil peste și are o față lungă, osoasă, de contabil, luându-mi aici riscul să trebuiască să explic. Fața de contabil, redusă planar – la un unghi de 125-140 de grade de cea de măcelar de exemplu, cu excepția măcelarilor contabili (inversul neatrăgându-mi nicicum atenția) ale căror fețe tind să evadeze în extradimensiuni pentru a menține balansul precar al lumii mele isterizate de haos, această față nu are nimic de-a face cu masa amalgamată de contabili, indiscutabil diversificați la fel de mult în natura trăsăturilor ca aproape oricare alt grup profesional. Fața de contabil este o construcție literară cu ambiții psihologice, sau invers pentru cei mai puțin rafinați, construcție folosind o anumită transferanță imaginară ce-mi îngăduie speranța de a vă crea în minte o anumită idee, idee ce foarte sper să-mi foloseasca în rândurile ce vin din deal cu repeziciune, vizibil motivate de incapacitatea mea de-a face progress.

Adrian e un om bun, îi poți vedea privirea blândă, de vacă aproape – în sensul cel mai bun pe care această imagine o poate creea, dar în același timp un anumit ritm îi îndeamnă membrele la o anumită fremătare, foșneală vizuala, uneori ușor audibilă, hrănită – mă îndeamnă cu cotul suspiciunea-mi – de bomboanele ce le suge sonor cu un patos la limita nepăsării.

Din multele lucruri ce mi le-a scos viața în drum, deși ca sa fiu drept multe au fost mai mult pe marginea drumului, vizual periferic, obsesia ce mă abate cel mai tare din călătoria-mi decis profetică spre nicăerea este cea de-a nu fi surprins. Deși am petrecut vacanțe nenumărate, concedii mai târziu și tâind timpul – minute la șfârșit de săptămână mai nou antrenându-mă în a nu mă lăsa cu adevarat surprins dar simulând surpriza credibil, o artă întretăiata de tehnici surprinzătoare ce sper, muritor fiind, să o pot lăsa generațiilor ce vin, cu toate aceste pregătiri – azi Adrian mi-a atacat lumea, a lovit-o din plin de-un copac arbitrar, și care deși mort până la ultimul cerc dinainte de scoarță s-a decis să înainteze o declarație, cum că lumea e crudă si trebuie fiartă daca vrei să o poți digera. Și nu doar copiii si bătrânii.

Adrian s-a aplecat și a scos din sacoșa sportivă un boom box, și-a dat scaunul într-o parte cu cealaltă mână, cumva ajutat de Mihai, vecinul din stânga și s-a postat la vre-o 4-5 metri de noi.

Pentru un minut-două a urmat un dans de capete, neplănuit, fiecare încercând să-și găsească teritoriul ideal, unul potențial fără nevoi ulterioare de proțăpire nenecesară. Stângaci, Adrian s-a aplecat și amintindu-și de durerea de spate sau poate chiar surprins cu adevarat și-a pus mâna stângă în șold într-o mișcare probabil menită să satisfacă clauzele imaginate în lunga lui relație(dincolo de banuieli mărunte) cu șoldul, lucru luat aminte cu repaos de el și nu mai puțin de publicul spectator.

Momentul de suspans, lung de-o palmă intre butonul mare și verde și degetul șovăitor, susținut de o simfonie de mormăituri variate tonal a fost spart ca o pungă transparentă de cărat țelină și morcovi mici, cu un zgomot tare, distribuit nenatural de-a lungul frecvențelor dezinteresate. Dezamorsați si neplăcut plictisiți de muzica de orchestră ce s-a pornit, coloanele vertebrale până acum erecte s-au intors într-un ritm de canon desincronizat la arcuirea liniștitoare oferită de scaunele deși decis neergonomice, ospitaliere îndeasjuns pentru moment.

Urmărind și găsind repede precedentele așteptări generale în ce-i privește persoana, Adrian cel cu fața de contabil s-a apucat să bată din palme într-un ritm imaginar, neafiliat geografic și să-și balanseze mijlocul într-o formă aidoma unei reclame făcute de un anonim de categoria NumaNuma la Air Hula Hoop.

M-am ridicat încet, alunecând dibaci direct în spatele scaunului și neoprit, de acolo înspre ușă, când aruncând o privire scurtă în spate l-am văzut pe Mihai, vecinul lui Adrian ridicat in picioare, continuând să stea ca mai devreme, în partea stângă, însă acum puțin mai în spate, parcându-și cu grijă ochelarii în buzunarul de la piept al sacoului. Singurul lucru ce-l observasem până acum la Mihai – cel mijlociu de stat fuseseră galoșii lui, un obiect mai rar intâlnit azi și atitudinea sa profesorială, la pachet.

M-am oprit, decis să dau o șansă cuplului nou format, dacă asta era intenția.

Stând acolo, pe un picior de întoarcere, mi-am dat seama că muzica din boom box era foarte cunoscută, fiind la modă pentru câteva bune zeci de ani. Un cor solemn își declara una din două – sau limitatele cunoștiințe cromatice sau un anume excluzionism intransigent, redus(e) la trei culori primare – roșu, galben și albastru, toate – culori foarte populare înaintea apariției stringențelor degetate în realmul substractiv. Dar împotriva așteptărilor, s-a dovedit că versurile decorând muzica lui Ciprian, fiiul preotului Iraclie, erau și ele tot ale aceluiași mare om și nu cele uzate la ștergerea cu rezultate variate, dar bune per ansamblu a creierelor patriei mai bine de un secol mai târziu.

Momentul în care prima strofă se concludea, Adrian, cu o voce transfuză, a opt, poate chiar nouă tunete ce-ți fac inima să tresară trei sau mai multe clipe la rând și într-o transă Ian Curtis de prima mână ne-a ordonat, urmând exemplar modelul, fără vre-o tentă muzicală, deschizându-și brațele larg și cu statura prezența tuturor eroilor mitici laolaltă:

Deșteaptă-te române..

Pentru un moment, încetinit la ritmul de sprint al unei râme, al prafului în cădere examinat sub razele de soare ce au reușit fericite să penetreze cupola bisericii-sală-de-gimnastică, am văzut la unison o gramadă de funduri și capetele aferente ridicându-se, înălțându-se în aer cu o curiozitate în proces de înfăptuire ..

.. din somnul cel de moarte..

Brațele, coloana spinarii, erecte, degetele încercând să preia, și dacă nu, atunci să prindă cuvintele, înainte de a se dilua total, o gramadă de oameni transformați într-un orgamism colectiv, transfigurat la rându-i, așteptând încă să fie elucidat.

„Au greșit textu .. sau ?!” zice o doamnă proaspăt coafată, frizeriță de meserie (o poveste plină de întorsături, dar .. altădată).

Mihai, pănă acum liniștit s-a pus pe numărat:

  • Mihai: Unu, doi, trei,
  • Adrian: Heiii!
  • Mihai: patru,
  • Adrian: Latru aici despre ..
  • Mihai: cinci,
  • Adrian: minci-
  • Mihai: șase,
  • Adrian: -noasele
  • Mihai: șapte:
  • Adrian: șoapte ce unii le-au
  • Mihai: opt
  • Adrian: copt despre o poveste
  • Amândoi: no-uă
  • Adrian: ce se pe-
  • Mihai: zece
  • Adrian: -trece.

Adrian a făcut o pauză scurtă, dând din cap, clar nemulțumit dar primind înapoi, vazându-și nemulțumirea oglindită, evident inversată, continuă – sesizând corect momentul:

Acum. Aici. La nord de Dunăre,

într-o țară, de care s-a ales praf și pulbere,

ce acum se vând la mall, cu etichete mari, colorate,

cu mici zebre ce stau pe spate.

O țară fără direcție în care toate sunt tolerate,

mai puțin adevărul. Cel adevărat, despre ce s-a întâmplat.

Cu mine, cu tine, ea, el, ei, cu noi toți,

despre cum am ajuns să trăim, străini,

să ne hotărâm să fugim din, să murim în –

tr-o țară de hoți.

Ce fură adevărul, mai mult decât orice altceva.

Viața noastră, așa cum e, cu tot ce are,

tot ce avea în ea.

***

Opțiunile, cu-n zâmbet căpșunesc ei strigă, lătrând în spirit pur miaunesc

sunt două: aici, sus cu noi sau acolo jos – zic ei și nu se feresc,

să-și arate disprețul – cu ressstul. Și râd, strident, bineștiind că testul e aranjat,

și ca să te încurce, doar încă ceva mai mult se întind să-ajungă sub pat

la artileeeee-ria …. grea!

Ți-s frate, soră, părinți, rudă de vre-un fel? Ei incearcă. Ce-ai tu cu restul grămezii?

Și dinții li se-arată mari, de un alb plasticat, cu roș pătați,

Ca-ai lupului ce-a dat iama in iezii nevinovați.

Semantici, perspective, că vrei sau nu – asta-i lumea.

Te uiți la ei și stii că jocul nu are sens. E jocul lor.

Vechi de generații sute și mii ce se nasc și mor.

Mai vechi decât Sumer și primul agricultor.

Deși ..

Auzi …, auzi? Pleacă-ți urechea și-ascultă,

Ascultă la vocea din vremuri cu oameni cu sens..

Mihai:

Scopul tradiției orale nu-i istoria s-o facă.

Ci despre greșeli străbunii voiau sa zică

mai departe, la copii, nepoți, nepoate,

tot ce se poate,

ce merge, ce stă, ce e, și ce nu-i, cei ce cad,

și speră la momentul ferice, când iarăși

în picioare vor sta, drepți, curajoși.

Adrian:

Ia aminte ..

Mihai, c-o voce complet iesită din pas cu imaginea sa și gesticulând într-un mod complex, șmecher, de rapper cu tendințe de zef localizat, în continuare nenatural, deși tot mai atractiv, înspre comic:

Mintea ce gândește, braaaa-țu-l întărește,

Sabia ce vine se va-nnnntoarce-n sine.

Înapoi la Adrian:

Spune, unde-s străbunii acum la nevoie?

Ascunși, în cel mai bun caz în cărți de istorie?

Prăfuite, uitate voit, înlocuite de basme deșarte,

Create continuu la fabrica de șoapte.

Acolo unde, voinici în noapte,

Lucrează muncitorii de circ, cu spor bun. 

Pe ei înșiși trădându-se pe arginți – șapte. 

Că-aici totu-i mai ieftin când e vorba de carne de tun.

Dar acest mesaj nu-i pentru ei, cei ce cred în minuni

ce nu-s. Uitându-se pe-alături – când pe sus,

și în timp uitând, curând zâmbind, ei pe voi vă adapă.

Dar nu cu apă.

De ani ce se pierd în vreme,

ei o fac cu povești și alte scheme

spuse de tătuci

adoptați, ce te-au obișnuit să sugi

la țâța lor neclar androgină,

acoperind inima haină.

Mihai, preluând pe partea stângă.

Ce zboară prin capete, printre degete scapă.

Și înapoi la Adrian.

Cine încearcă glorios în capul lor mic să prevadă

în ce constă greșeala de bază, eternă, confuză, difuză

de prea multe voci ce se ceartă să prindă loc

la masa cu colțuri, prezentată rotundă, 

acela-i pierdut, pe un drum circular, 

căutând năuc in istoria crescândă,

ce se schimbă cu vremea, în dimensiuni rotundă și ea.

Și atunci? Ce-i adevărul, adevărul tău, ce contează ?

Pauză. S-a lăsat liniștea și Mihai urmează cu o voce chinuită la început dar ce prinde repede putere și contur:

Răkal .. de căpost,

Zgara..ă, zgară .. pătăi sus, zboară prioară,

Trosc! Strâm stare pă tolgart,

Scamă tastă, tăstăi, intro bart,

Stârm, arăstoarmă pătrovărt

cara vei, cara vei ..

Adrian, gânditor, cu brațele incrucișate, sfredelind văzduhul interior:

De crezi că aceste cuvinte nu-și au sensul ascultă un sfat.

Dechide ziarul, aprinde TV’ul, pornește radioul să mai consumi un vat.

Și ascultă atent.

Privește tot circul, cel omnipotent

ce cu spor l-au creat.

Doar pentru tine, pentru că le ești drag și vor să te țină aproape,

ca sfinxul cu ghearele’ncleștate

ce se ține de prada-și într-o existențială ebrietate..

Nu-i nevoie de cuvinte acute să te șochez..

Pșș, pșș .. zice cântecul – scăpare nu ai .. măi bădie.

În frumoasa, noua și de azi ieftinită din nou a ta – patrie.

***

Mai ca cei ce îmbină plăcutul cu utilul,

Voi ați combinat stilul,

Cel vechi, validat si cel nou îmbibat

cu promisiuni,

viziuni de mărire,

deasupra lumii ce stă pe linia de plutire.

Co-mun, Capi-tal, So-cial – ism,

Toate prefixe ale aceluiași schism.

Dintr-o strategie veche de milenii,

Ce nu și-a găsit încă din atâtea alte tâmpenii

pereche.

Cum cei ce pot prin uzul rațiunii să calce în picioare pe restul,

Cu urechile lor mici, prea mici să audă protestul,

Ce-l strigăm din vârful plămânilor, românilor toți,

oriunde ar fi, acest strigăt de i-ar găsi:

Îndeajuns!

Pauză.

Ce-i de facut?

Ridică-ți urechile sus, nu prea sus, și ascultă cu cei la fel ca tine,

simte vântul ce bate, dinspre generația din spate.

El aduce schimbarea.

E-aproape.

Ma uit la el, om în toată firea, transfigurat de cuvintele murate de timp, un timp cu siguranță lung, ani mulți, după mirosul puternic idealistic ce stăruie în aer.

Nu e ironic să auzim poetul, vărsâdu-și sufletul pe scenă?

Uite, bucăți de adevăr, vise vechi, nepăsări, dorințe uitate, schimbate de realitate, deziderate amânate,

Singur, în fața sălii virtuale, goală, cu o ușă rotitoare,

Plătind la numărătoare,

A celor ce pleacă și vin, unii doar să se-nvârtă ..

Acum, tu – pleacă. Lasă-te cărat, lasă timpul să treacă.

Cine-s eu, nu contează, doar un nimeni pe-acest drum degetat,

De prea mult zgomot fac mă vor scoate,

Ungur, fascist, comunist, violator de babe, băutor de lapte

nefiert, sau doar neimportant, la telejurnalul de ora șapte.

Dar tu, ține minte mesajul –

Lumea – ești tu. Tu contezi.

Calcă-ambreajul.

Merg către casă, repede și singura activitate ce-o pot distinge din hărmălaia vagă ce-mi inhabitează mintea pe moment este obsesia-mi recunoscută, chiar dragă, cu atașarea ce-o simt față de aburul ce-l expir în noaptea rece. O pierdere invizibilă altfel.

Mă gândesc să le pomenesc lui Adrian și Mihai de APS.

PS: Am primit un mesaj (neaprobat!) de la un domn Toțescu. precizând ca Adrian nu e Adrian ci Ionel Tudor și mai ceva și se ocupă de vânzări. Da, știam. Domnu Toțescu e probabil unul din cei ce strigă televizorului, ștergând cu degetul un parbriz imaginar. Nu-nu. Ăsta nu-i Mihai Viteazu, e Amza Pelea ..

Adrian

PPS: Cu bucurie am primit unda verde, semnalizându-ne astfel acordul cuplat a domnilor de mai sus, suportând postarea pe linie a înregistrarii audio (din păcate avem doar primele 100 de secunde, dar în plus sechestrând o promisiune în favoarea recapturării întregii .. reprezentații într-un viitor, sperăm, în limitele răbdării (reale, nu cea infinitesimală din lumea de pe linie)). Fără prea multă vorbărie (din lipsă de inspirație momentană):

„La 6 ani am fugit cu circul” – interviu cu Zoltán Balázs

Citat

zoltan-balazs-300dpiAm vrut să mă fac clovn, am fugit cu circul la 6 ani. Am văzut o trupă care călătorea din oraş în oraş şi aşa de tare m-a impresionat într-o seară încît dimineaţa mi-am făcut un mic bagaj, jumătate de sandviş şi nişte ciorapi şi m-am dus acolo, le-am spus că vreau să merg cu ei. Ei aveau nevoie de un copil aşa că m-au luat, nu m-au întrebat cine sunt. Bunicul a observat că nu sunt în pătuţ, a chemat Poliţia şi a venit după noi, m-a luat înapoi, iar eu am făcut mutre o lună pentru că mi s-a furat viaţa. Într-un sens, chiar mi-au furat un pic viaţa pentru că eu ştiu că ar fi trebuit să devin clovn, dar clovnul acela acrobatic care sare, oamenii sunt şocaţi şi el spune hopa!

Cuvintele de mai sus aparțin lui Zoltán Balázs, regizor de teatru. Este prima oara când aud numele, și am parcurs articolul cu un interes modest. Până când, undeva după jumătate, am citit răndurile ce le-am copiat mai sus. Introducerea e simpatică, dar ultima frază e cea care sare din pagină, literele, vagi, semnalizând înțelesuri, premonitorii, accelerate cu fiecare cuvânt.

Într-o lume permeată de circ, un circ în care asemenea fabricii lui Chaplin, muncitorii de idei și percepții lucră non-stop cu spor, fără a mai știi de ce, mimând, storcând sentimente, idei, și refuzând cu o condescendență autoritară să admită existența vreunui circ, această lume ireală, tălăzuită de rare momente vii, este pusă aici în context. Nu, nu claunii de peste tot din jurul nostrudar clovnul acela acrobatic care sare, oamenii sunt şocaţi şi el spune hopa!

Simplu. Spontan. Sincer. Avem nevoie de astfel de cuvinte.

PS: Articolul pomenește Moulin Rouge ca model pentru Maestrul şi Margareta.. Extra puncte pentru ambele.

Terorism

De mai bine de un deceniu, terorismul, cât și lupta impotriva acestui cuvânt, au invadat discursul democratiei ziliere din tări mici și mari de pretutindeni, un concept încărcat de sens – vădit neclar, dar nu mai putin suspect – la o atentă inspectie. Care inspectie, continuată, va aduce în prin plan utilitatea sa în a declara apartenenta binară la o lume fortat bipolară – “motivul” libertătii noastre domestice, cea de toată ziua.

Simplul fapt ca luptăm impotriva terorismului și nu a terorii în sine, e ironic pe mai multe nivele. Definitia terorismului e una deliberat ambiguă, fiind practic nedefinită înainte de a specifica părtile implicate. E terorism atacul și distrugerea civililor și a obiectivelor civile? Convenabil, mai nimeni nu e capabil azi să raspundă la această simplă întrebare fără a califica întâi depre cine e vorba. Ca atare legislatia internatională nu are o bază clară pentru a defini criminal terorismul. Problema devine și mai interesantă când încercăm să evaluăm alte aspecte ale colaborării internationale, prin prisma faptului ca puterea este de departe singurul factor ce contează. Cel ce are putere are dreptate. Cel ce nu are, dacă nu-i destul de șmecher sau simpatic, preferabil ambele, ca să și-i facă – atunci să-si cumpere prieteni. Si nu e ieftin. Da, nu se mai cheama tribut, dări, și plocoane, aceste cuvinte fiind delegate istoriei, asa că în lipsă de sinonime moderne, sistemul azi il numim “economic”, acest sistem ce “crează” o multitudine de „produse financiare”, extrem de „complexe”, dar nu mai putin sclipitoare – asa cum stau ele proaspete, aburinde, mirosind a vanilie și scotișoară pe rafturile virtuale ale mintii colective. Inapoi la terorism.

Un alt aspect este cel al balansului asimetric de forte. Exemplele abundă în istorie unde părtile în dezavantaj au recurs la metode considerate de neacceptat de catre cei favorizati de numere. Dacă al nostru erou Tepeș Vlad, și altii ca el au fost considerati teroriști de către cei ce ne aduceau civilizatia momentului, azi vorbim cu iritare despre piratii somalezi ce terorizează apele internationale, fără vre-un interes în a afla cauzele ce au creat conflictul. Nu, distrugerea ecosistemului și pescuitul intensiv de catre marile corporatii nu e terorism, dar actiunile unora rămași fara o sursă importantă de hrană, pe care se bazau de mii de ani – e. Cam ăsta e momentul să folosim cuvântul – inxexistent în vocabularul presei actuale – duplicitar.

Din păcate victimele terorismului sunt oameni nevinovati. Sistemele, pe ambele părti vor folosi propaganda –  prin presă, religie – pentru a-și atinge scopurile, mutând pioni.

Inainte de toate oamenii vor fi distrusi informational. Dar de acolo pană la exterminarea fizică e doar un pas.

Care sunt cauzele acestei situatii? Dintotdeauna omul a facut distinctia între “noi” și “ceilalti”. Observatii făcute în societati arhaice arată dorinta umană, atunci cand oameni necunoscuti se întalnesc, de a găsi teren comun. Dar dacă acest lucru nu e posibil, ei provenind din culturi foarte diferite, întalnirea poate degenera rapid în conflict. E indiscutabil că “noi” e prin natura sa – volatil, depinzand de context, iterând de la familia directă la cea extinsă, cerc de prieteni, comunitate, regiune, natie, etc., dar există un punct în care “noi” încetează să mai existe. Istoricii tind sa-l numească frontiera culturală. Traditional, regulile aplicate “nouă” vor diferi de cele aplicate “celorlalti”. Situatia actuală este un astfel de exemplu. Când vine vorba de noi avem legi și reguli echitabile, care se aplica tuturor la fel, indiferent de cine e vorba. Când vine vorba de “ceilalti” acelasi tip de reguli tind să dispara și rezolutille internationale vor fi bazate pe „cine, ce, cui?” Aceași actiune poate fi percepută complet diferit în functie de actorii implicati.

Aceasta simplă lipsă de claritate sfârseste într-o mare confuzie, asteptarea generală fiind ca politica internatională să fi evoluat în pas cu legislatiile nationale, când în realitate nu este, nu a fost și nu cred că va fi curând cazul. Astfel că idea de razboi continuu este una reală, și la baza sa și a terorismului se află aceasta inconsistentă, datorită reconfigurarilor demografice: cum poate fi aplicată o legislatie nepărtinitoare “celorlalti”, potential simulând apartenenta la ”noi”? Solutia actuală, de “modelare a perceptiei” poate sfârși prin a deveni un bumerang, transformând în timp o bună parte din “noi” într-o formă de “ceilalti”. Ramâne de văzut.

Prietena mea

Marți, o zi ce pare să vină cu regularitate. Întâlnirea APS, Anonimi cu Personalități Multiple.

Cea mai bună prietenă a mea, din clasa întâi, stătea la geam, în banca din fața mea. Când încurcam voit cuvintele imnului, cu vocea mea pițigăiată, o vedeam zâmbind, încercând cu greu să nu izbucnească în râs, iar jumătatea de sendvici cu unt și cârnați ce i-o ascundeam, devreme, în bancă, ochi-mi înfruntând somnul leneș, cel al unei firi nocturne și nu mai puțin întunericul dimineții timpurii, ea o mânca cu poftă, pupându-și degetul mare la sfârșit, sonor, dând de înțeles cu aprobare, cum că da, ambițiile de bucătăreasă ale mamei mele nu erau fără urmă de adevăr.

Apoi, în clasa a doua, o gramadă de schimbari, printre care și un nou loc și o nouă colegă de bancă – cu ochi mici și rapid mișcători, de T-Rex, mărturisire ce am curajul să o fac doar sub anonimat, a adus sfârșitul lumii mele pline ochi de vise și dorințe. Prietena mea a devenit cea mai bună prietenă a noii mele colege de bancă, cea care, când nu-și asuma reușitele-mi știa să-mi ia în derâdere încercările, așa, doar din priviri.

Și apoi, într-o zi de vineri, un sfârșit de săptămână la sfârșit de Februarie și iarnă totodată, cărând în el semnele unui alt sfârșit, departe încă de orișice posibilă speranță a unui nou început, prietena mea, s-a intors din banca ei, și adresându-mi cuvinte, folosind sunete ce bine știam că-i aparțin, pe care obișnuiam să le aud, deși nespuse mie vreodată și uitându-se direct în ochii mei speriați înainte de vreme, mi-a șoptit, cuvintele urmând în sincron, mișcările buzelor ei, uscate, de un roșu sters: Gigel, tu ai creioane colorate?

Ce-a urmat, starea duplicitară, buimacă, deși eu continuând atent, alternând între frica reală și cea simulată în pauzele dintre, în tot acest timp nescăpând din priviri colega-mi de bancă, fără să vreau am lăsat sunetele afară, în program de voie. „Portocaliu e tocit și albastru e rupt” am îngăimat, împingând cutia transparentă, cu creioane variind în lungime, dar cutia, sesizată rapid, refuzând să avanseze, respinsă de un câmp de forță, și el imaginar, după cum am înțeles mai tarziu.

Ce-ai zis? i-am vazut sprâncenele arcuindu-se, ochii măriți, sesizând prada, înlemnită de frică, o frică primară, fără destinație. Suntem în prima bancă, cu cine vorbești Gigele?

Am zâmbit, tâmp, cum câteodată zâmbesc baieții, în lipsă de alte idei.

Gigel vorbește singur!

Vocea ei, jucăușă, ca o suliță, tresăltând prin aer, rotindu-se ușor, într-un dans infernal de la care nu-mi puteam lua ochii, deși fără țintă, a omorat toate sunetele din clasă, asta pentru cateva clipe, pentru că nestingerite au urmat curând o gramadă de râsete.

Mult dupa ce râsetele s-au stins, întorcându-mi ochii în direcția ei, am încercat: Vrei sa fii prietena mea?

Răspunsul a venit înaintea cuvintelor, ea încruntându-se, încet, ca o durere de măsele.

Tu ești prost Gigele?

În acel moment am știut, am vazut clar ceea ce acum fără dubii a devenit adevărul ce mă îndrumă în viață. Fetele, în realitate, sunt ireale. Mai puțin cele ce sunt.

Ani mai târziu, acum în clasa a 5-a, privesc viitorul în față cu încredere, chiar înțelepciune aș zice. Cât despre prietene, nu am, dar e un adevar evident tuturor cum că nu e fată să nu-și dorească reversul, fie și doar pentru o clipă, doar în cazul ei.

Legătură

Povestea unei molecule. Inflamabila. Contrapunctata la final.

.. suspendată într-un colț al imaginației colective, colț, el însuși, aflat după un alt colț, de ecran, momentan adus la viață – în centrul ferestrei, fără nici un alt motiv decât o vagă idee, oprită un moment din voiajul spre marginile universului degetat, molecula de alcool, brusc încălzită de soarele pixelilor, tăiată scurt de vântul sec de primăvară vănturând ferestrele abia dechise știu, indirect, văzu – sfârșitul.

Andrei deschise ochii. Încet. Privi lumea, care deși văzută acum cu ochi noi, ignoră momentul. Și în acel moment, ca-ntru-n cutremur invers în care bucățile devin din nou un întreg, Andrei simți .. înțelese. Sutele de realități ce-i obliterară înțelegerea, fiecare cu reguli diverse, de alții create, Andrei le văzu cum dispar, contrar așteptării, înlocuite de ..

Îl văzu de departe, venind în viteză, accelerănd nenatural, și singurul gănd pe care-l mai avu timp sa-l aibe .. zămbind .. Aaa! Mic, dar dramatic, lîngă el stătea un .. punct.

Contrar aparențelor, punctul nu era aici să încheie povestea. Punctul, nou nouă, era binecunoscut printre puncte, nu rareori faima precedându-i prezența, motiv îndeajuns acceptat în ierarhia lor de puncte pentru a fi numit, pentru a primi un nume mai acătării. Numele acestui punct, contrar firilor noastre grăbite, el nepărând să rezoneze cu cadrarea tradițională a procesului general uman de numire a lucrurilor, aici neincluzând pe cei cu predilecție pentru rigurozitate, deci, repetându-ne, numele dat acestui punct a fost:

content(http://bloguluteo.wordpress.com/povestea-moleculei-de-alcool-din-andrei/#comment-12373).lastCharacter()

Deși respectabil îndeajuns, numit fiind, punctul s-a prezentat în schimb cu o evidentă supra-încredere de sine ca fiind “Cel trimis să rezolve molecula de alcool a lui Andrei”, cu siguranță încălcând anumite norme sociale punctuale, îmi permit să speculez.

Molecula, pe de altă parte, nefiind referită pentru o vreme, dar auzind periferic discuția, a intrat într-o stare duplicitară, de haos intern combinat cu nepăsare diluată accelerat și în plus în proces de umflare combativă.

Ceea ce a urmat e greu de descris. Punctul, deși eram singurul martor și voi forța expresia cum că se poate în unanimitate declara că, știa perfect ce trebuia să facă.

Procesul interactiv între punct, atacând în forță pe toate căile, în toate formele, multe imposibil de decoperit apriori de mintea umană, altele de-a dreptul imposibil de experientizat datorită naturii noastre finite, limitate de simțurile simple, când nu de prost gust cu care am fost înzestrați de mama, tata, bunici și ai lor strămoși și mintea obișnuit înclinată înspre trivial, procesul său interactiv cu molecula deci, se afla în – posibil – prima parte a primei reprize și punctul alterna între ceea ce părea a fi atacuri unidimensionale, cu siguranță o specialitate a casei și altele în mai mult de trei/patru dimensiuni, și aici mă întind în domeniul poetic în a echivala monstruozitatea de la care nu-mi puteam urni ochii ce avea loc în .. ce sa spun? probabil cel puțin 2, 3 dimensiuni circulare.. dar tâind cuvinte nenecesare, punctul părea în acest moment angajat într-o relație perversă cu molecula.

Cuvântul pervers mi-a aparut în minte nestânjenit, eu auzind molecula gâfâind fără vre-un semn de împotrivire.

Aici – povestea ia o turnura definitivă. Universul punctelor, clar conectat intr-o formă instantanee cu cea a gândurilor mele a început să trimită în loc de cuvinte, cât văd cu ochii, o grămadă de .. puncte …….

Noam Chomsky: Controlul discursului public

Citat

Cel mai bun mod de a ține oamenii pasivi și obedienți este de a limita strict spectrumul opiniilor acceptate, dar permițând cele mai aprinse dezbateri în acel spectru, și chiar încurajând ideile cele mai critice și disidente. Aceasta dă oamenilor impresia cum că există libertate în gândire, în timp ce granițele sistemului sunt consolidate, îngrâdind înăuntru limitele dezbaterii.

Noam Chomsky, The Common Good (1998)

3 puncte pentru fiecare nivel de ironie descoperit.

O nouă descoperire

Deși ne-am descoperit, grație întâmplării, de nici o lună, am găsit împreună cu Ian Argis si Eroul Mitic lucruri multe ce ne leagă în timp, dar mai ales acum, în prezentul continuu.

Ian a copilărit în țară, pe malul Dunării și a crescut inert la lumea dinafara lumii lui dinăuntru,  constatând ocazional, mirat, cum o lume atât de îngustă, palidă și uscată în medie poate include în ea lumi infinite, pline de lucruri fără de care el nu-și putea concepe viața. Ian e omul ce vrea să se joace, să pretindă, să construiască, să întrebe, să afle, să inunde lumea cu minuni de feluri negândite. Când a crescut și-a dat seama de eroarea inerției produsă de stimuli și mișcări, pe care – ironic – el nu le voise și de câțiva ani bune descrește din nou, văzând cu ochii.

Eroul Mitic e o fire introspectă, introvertită, năpădită de demoni. O viață de incertitudini, trăita între două lumi, una în care caută să se găsească pe sine, o alta în care caută calea de mijloc, în lume, printre oameni. Două realități ce deseori îl prind la mijloc și-l strâng când cu nepăsare, când cu ură sau placere, chinuindu-se să-i scoată durerea ca pe un puroi adâncit sub pielea groasă.

Cât despre noi, am descoperit România, am văzut-o pentru prima oară în 1990, în prag de an nou, de o nouă existență. Des am fost intrebați – sunteți români? Genetic? La fel de mult sau puțin ca oricare alt locuitor al meleagurilor din nord de Dunăre. Limba română e limba noastră maternă. Restul îl vom lăsa imaginației.